Multi dintre noi am rostit aceasta fraza. Unii dintre noi chiar ne-am prezentat demisia a doua zi. Daca nu am fost noi eroii intamplarii avem cu siguranta un prieten sau macar o cunostinta care ne-au comunicat candva intr-o seara decizia lor.
         
         Daca esti interesat sincer de supararea, de furia acelei persoane si o intrebi ce s-a intamplat, va incepe cu ziua de astazi, cea in care a ajuns la concluzia ca „nu se mai poate” si va continua cu istoria relatiei sale de munca si o serie lunga de intamplari nefericite. In momentele acelea iti este imposibil sa porti un dialog: e mai degraba un monolog in care un angajat suparat se descarca. E aproape ca intr-un mariaj: ai uitat sa iei paine si vei primi nu doar un repros ci lista abaterilor pe ultimele 6 luni.
         
         Situatia in sine este trista.
         Un cuplu care functiona si producea rezultate, angajat - angajator, se rupe. Atat organizatia, cat si angajatul sunt frustrati: din cauza timpului consumat pentru intelegerea reciproca, pentru ratarea unui proiect personal care nu s-a mai intamplat, din cauza destramarii unei echipe. Ah!, eram sa uit: se adauga tristetea despartirii de colegii cu care s-a inteles atat de bine ...
         
         Doua sunt principalele categorii de angajati care rostesc aceste fraze:
         
         • prima este a celor care chiar nu mai pot. Isi vor prezenta a doua zi demisia si vor pleca, chiar daca nu au nimic „aranjat” in continuare. Pleaca de regula imediat, tacuti si suparati pentru ca nici macar nu sunt intrebati de ce pleaca.
         
         • a doua categorie este a celor care de luni de zile au decis sa plece, au fost la interviuri, si-au manifestat mereu intentia de a-si „gasi altceva” si acum, cu un nou contract de munca semnat au decis sa faca anuntul. Ocazie cu care pot sa spuna ce au pe suflet si sa imparta cu organizatia responsabilitatea unei decizii pe care au luat-o de unii singuri: „nu ma mai pot dezvolta”, „nu imi este recunoscuta / recompensata munca” etc.
         
         Ce se intampla in continuare ?
         Evident, viata merge mai departe ...
         Angajatul va munci in alta parte si isi va construi un intreg sistem de comparatii intre „vechiul loc de munca” si cel actual. Se va revedea cu unii dintre fostii sai colegi, tot mai rar de regula, carora le va spune cat de bine ii este lui acum, chiar daca nu e asa si chiar daca uneori vorbeste cu ei in speranta ca i se va face o oferta de intoarcere.
         
         Cat despre organizatie? Vor angaja pe altcineva, care „suporta”, sau vor fi impartite sarcinile colegilor care au ramas.
         
         Foarte rar exista timpul de reflectie necesar pentru a intelege ce s-a intamplat. Personal cred ca situatii de acest tip sunt ocazii, oportunitati de invatare pentru o organizatie care isi asuma o strategie de dezvoltare. E momentul in care trebuie sa se formuleze intrebari: „Ce se intampla in organizatie daca X a decis sa plece pentru ca „nu mai suporta”? E o chestiune de atitudine sau de proces? Ce putem face pentru ca astfel de lucruri sa nu se mai repete?”
         
         Si cel care pleaca poate sa invete: pe viitor poate fi mai atent la informatiile pe care le are despre viitorul sau angajator, poate fi mai atent la ceea ce ii place sa faca, la ceea ce stie sa faca astfel incat sa aiba rezultate si sa fie motivat.
         
         O plecare prin demisie consacra o ruptura, o neintelegere: o situatie in care comunicarea, dialogul nu mai pot oferi solutii. Si consacra un esec al ambelor parti: al angajatului – care e stresat in incercarea lui de a continua sa suporte si, mai ales, a angajatorului care pierde un angajat in care a investit si de la care mai asteapta inca rezultate, confirmari.

Sursa:


Data postării: 21.11.2005
Vizualizări: 9.364