Legislaţia românească în privinţa relaţiei angajat-angajator
Autor: Dana Puscoci
Pe piaţa muncii întâlnim deseori conflicte între angajaţi şi angajatori, generate în principal de faptul că angajaţii nu-şi cunosc pe deplin drepturile şi obligaţiile ce le revin. Şi, de cele mai multe ori, cei nedreptăţiţi acceptă situaţia ca atare, necunoscând clar care sunt prevederile legii în acea situaţie sau considerând că nu au nici o şansă de rezolvare. Drepturile angajaţilor sunt prevăzute în Codul Muncii, art. 6 - 7 şi art. 35, 37 – 38. Astfel:
1. Orice salariat care prestează o muncă beneficiază de condiţii de muncă adecvate activităţii desfăşurate, de protecţie socială, de securitate şi sănătate în muncă, precum şi de respectarea demnităţii şi a conştiinţei sale, fără nici o discriminare.
2. Tuturor salariaţilor care prestează o muncă le sunt recunoscute dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la negocieri colective, dreptul la protecţia datelor cu caracter personal, precum şi dreptul la protecţie împotriva concedierilor nelegale.
3. Salariaţii şi angajatorii se pot asocia liber pentru apărarea drepturilor şi promovarea intereselor lor profesionale, economice şi sociale.
4. Orice salariat are dreptul de a cumula mai multe funcţii, în baza unor contracte individuale de muncă, beneficiind de salariul corespunzător pentru fiecare dintre acestea. Fac excepţie de la aceste prevederi situaţiile în care prin lege sunt prevăzute incompatibilităţi pentru cumulul unor funcţii. Salariaţii care cumulează mai multe funcţii sunt obligaţi să declare fiecărui angajator locul unde exercită funcţia pe care o consideră de bază.
5. Drepturile şi obligaţiile privind relaţiile de muncă dintre angajator şi salariat se stabilesc potrivit legii, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă şi al contractelor individuale de muncă.
6. Salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi poate fi considerată nulă. Potrivit art. 37, în afară de drepturile şi obligaţiile prevăzute în Codul Muncii, în contractele individuale sau colective de muncă se pot stabili orice alte drepturi sau obligaţii, în conformitate atât cu politica şi interesele instituţiei angajatoare cât şi cu interesele angajatului. Condiţia esenţială pentru ca toate aceste drepturi şi obligaţii să fie valabile este concordanţa cu cele din Codul Muncii.
De asemenea, art.38 stipulează că, în cazul în care un angajat este determinat de către angajatorul său să renunţe la anumite drepturi ale sale, respectiva renunţare este nulă. Într-o astfel de situaţie, pentru ca drepturile sale să fie recunoscute, este necesar ca angajatul să se adreseze instanţei.
Conform art. 39, salariatul are, în principal, următoarele drepturi:
1. dreptul la salarizare pentru munca depusă;
2. dreptul la repaus zilnic şi săptămânal;
3. dreptul la concediu de odihnă anual;
4. dreptul la egalitate de şanse şi de tratament;
5. dreptul la demnitate în muncă;
6. dreptul la securitate şi sănătate în muncă; 7. dreptul la acces la formarea profesională;
8. dreptul la informare şi consultare;
9. dreptul de a lua parte la determinarea şi ameliorarea condiţiilor de muncă şi a mediului de muncă;
10. dreptul la protecţie în caz de concediere;
11. dreptul la negociere colectivă;
12. dreptul de a participa la acţiuni colective;
13. dreptul de a constitui sau de a adera la un sindicat.
Obligaţiile angajaţilor sunt:
1. obligaţia de a realiza norma de muncă sau, după caz, de a îndeplini atribuţiile ce îi revin conform fişei postului;
2. obligaţia de a respecta disciplina muncii; 3. obligaţia de a respecta prevederile cuprinse în regulamentul intern, în contractul colectiv de muncă aplicabil, precum şi în contractul individual de muncă;
4. obligaţia de fidelitate faţă de angajator în executarea atribuţiilor de serviciu;
5. obligaţia de a respecta măsurile de securitate şi sănătate a muncii în unitate;
6. obligaţia de a respecta secretul de serviciu.
Referitor la cursurile de perfecţionare, art. 195 menţionează că salariaţii care au beneficiat de un curs sau un stagiu de formare profesională mai mare de 60 de zile în condiţiile art. 194 alin.(2) lit.b) şi alin.(3) nu pot avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă o perioadă de cel puţin 3 ani de la data absolvirii cursurilor sau stagiului de formare profesională. Art. 194 prevede: alin.(2) lit. b): dacă participarea presupune scoaterea din activitate a salariatului pentru o perioadă mai mare de 25% din durata zilnică a timpului normal de lucru, acesta va beneficia de salariul de bază şi, după caz, de sporul de vechime şi alin. (3): dacă participarea la cursurile sau la stagiul de formare profesională presupune scoaterea integrală din activitate contractul individual de muncă al salariatului respectiv se suspendă, acesta beneficiind de o indemnizaţie plătită de angajator, prevăzută în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în contractul individual de muncă, după caz.
Codul Muncii prevede şi obligaţia ca angajaţii să suporte prejudiciile aduse firmei angajatoare. Astfel, salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor. Salariaţii nu răspund în schimb de pagubele provocate de forţa majoră, de alte cauze neprevăzute şi care nu puteau fi înlăturate şi nici de pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului.
Drepturile şi obligaţiile angajatorilor:
Acestea sunt prevăzute în art. 40, art. 171, art. 190 şi art. 269 din Codul Muncii. Angajatorul are, în principal, următoarele drepturi:
1. să stabilească organizarea şi funcţionarea unităţii;
2. să stabilească atribuţiile corespunzătoare pentru fiecare salariat, în condiţiile legii;
3. să dea dispoziţii cu caracter obligatoriu pentru salariat, sub rezerva legalităţii lor;
4. să exercite controlul asupra modului de îndeplinire a sarcinilor de serviciu;
5. să constate săvârşirea abaterilor disciplinare şi să aplice sancţiunile corespunzătoare, potrivit legii, contractului colectiv de muncă aplicabil şi regulamentului intern.
Obligaţiile angajatorului sunt:
1. să informeze salariaţii asupra condiţiilor de muncă şi asupra elementelor care privesc desfăşurarea relaţiilor de muncă;
2. să asigure permanent condiţiile tehnice şi organizatorice avute în vedere la elaborarea normelor de muncă şi condiţii corespunzătoare de muncă;
3. să acorde salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil şi din contractele individuale de muncă;
4. să comunice periodic salariaţilor situaţia economică şi financiară a unităţii;
5. să se consulte cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor în privinţa deciziilor susceptibile să afecteze substanţial drepturile şi interesele acestora;
6. să plătească toate contribuţiile şi impozitele aflate în sarcina sa, precum şi să reţină şi să vireze contribuţiile şi impozitele datorate de salariaţi, în condiţiile legii;
7. să înfiinţeze registrul general de evidenţă a salariaţilor şi să opereze înregistrările prevăzute de lege;
8. să elibereze, la cerere, toate documentele care atestă calitatea de salariat a solicitantului;
9. să asigure confidenţialitatea datelor cu caracter personal ale salariaţilor;
10. să ia toate măsurile necesare pentru protejarea vieţii şi sănătăţii salariaţilor;
11. să asigure securitatea şi sănătatea salariaţilor în toate aspectele legate de muncă;
12. să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
De asemenea, Codul Muncii prevede la art. 34, (5): „La solicitarea salariatului angajatorul este obligat să elibereze un document care să ateste activitatea desfăşurată de acesta, vechimea în muncă, meserie şi specialitate”.
Sursa:
Data postării: 17.10.2005
Vizualizări: 16.090
Înapoi la articole
|