Putem spune, la peste cincisprezece ani de la Revolutie, ca mediul de afaceri din Romania s-a dezvoltat intr-atat incat o generatie consistenta de manageri deja actioneaza performant pe piata romaneasca. Cei mai multi dintre ei recunosc fara ezitari ca reusita individuala nu va putea niciodata sa o depaseasca pe cea desavarsita impreuna cu echipele pe care le conduc.
         
         Putini insa dintre ei au inteles si recunosc faptul ca pentru a reusi impreuna trebuie sa ne recunoastem nevoia de a creste impreuna de o maniera care sa permita performante la un moment dat. Cand spun „a creste impreuna” am in vedere toate procesele managementului de resurse umane: de la recrutare si selectie pana la modelarea echipelor si conducerea lor catre performanta.
         
         Toate etapele au un rost si toate etapele ne ajuta sa putem sa ne dezvoltam. A fi impreuna intr-o organizatie, publica sau privata, inseamna a te regasi impreuna cu ceilalti, a fi parte la tot ceea ce se intampla. Multe dintre activitatile de team-building urmaresc o crestere accelerata, impreuna. Dar oricat de bine ar fi pregatite si realizate ele nu pot suplini cei cativa ani in care angajati se formeaza ca membri ai echipei.
         
         Cand am ales sa alatur lui „impreuna” verbul „a creste” m-am gandit, in primul rand, la fluctuatia de personal destul de mare in companiile dinamice si in cele din industrii in plina dezvoltare. M-am gandit, de exemplu, la angajatii care migreaza dintr-o banca in alta, la doi ani de la precedenta angajare, fara sa inteleaga, cel mai adesea, nimic despre filosofia locului din care pleaca. Acesti angajati se scuza ca nu sunt motivati, ca nu au oportunitati de dezvoltare, ca nu sunt apreciati la valoarea pe care o au.
         
         Intrebarea este daca ei se gandesc ca, fiind intr-o banca care este asezata pe piata, cu structuri flexibile, cu programe de resurse umane bine puse la punct, promovare poate veni numai pe masura ce ei cresc impreuna, in organizatie.
         
         Vorbeam zilele trecute cu un angajat destul de afectat de plecarea din firma a unui coleg de birou. Acesta pleca dupa ceva mai mult de un an. Era trist si nu intelegea intreaga intamplare pentru ca fusese un timp prea scurt, il aprecia profesional, dar era mai tot timpul plecat in tara si nu ajunsese sa stie mai nimic despre el. Era trist pentru ca nu avusese timp sa-i devina camarad, partener in proiectele care i-ar fi condus pe ei si pe organizatie catre succes.
         
         
         Viteza cu care lumea se misca in acest inceput de mileniu ne-a influentat si pe noi: toti suntem mai grabiti, mai neatenti, guvernati de dimensiunea timpului - pana maine, si de dimensiunea banului: trebuie sa adun cat mai mult. Sigur ca nicaieri in lume nu mai exista „a life time job" dar tranzitia de la un loc de munca pe viata pana la un job pe an creeaza frustrare atat angajatilor cat si angajatorilor.
         
         Vitezei acestui secol ii putem raspunde prin exercitii de rabdare. Rabdarea, de exemplu, ne poate ajuta sa anticipam ce poate fi mai putin bine in ceea ce intentionezi sa faci. Primul raspuns ar putea sa fie faptul ca risti sa fii singur intr-un proiect si nu vei avea cu cine sa imparti: deopotriva binele si raul, succesul si riscurile. Un al doilea raspuns ar trebuie sa te determine sa te gandesti la cine pierde si cine castiga daca tu iti implinesti proiectul. E posibil ca momentul acesta de meditatie sa-ti releve faptul ca a fi impreuna, a creste impreuna si a construi impreuna cu cei cu care ai crescut reprezinta o cale sigura de evitare a raului ascuns in proiectul tau.
         
         Atat timp cat cariera inseamna implinirea de proiecte personale, nu implinirea proiectelor echipei din care faci parte, este greu pentru orice angajator sa reuseasca sa evite fluctuatiile de personal si plecarile dupa perioade scurte de timp. Iar angajatii vor cauta ceva mai bun, mai altfel si mai repede. Cu totii ne grabim.

Sursa:


Data postării: 03.10.2005
Vizualizări: 2.280